| |
|
|
|
| |
|
|
|
Capitolul I: O întâlnire la Sparta
– Zeus, Zeus, Zeus.
Mai trase pe nas nişte ambrozie şi se privi din nou în oglinda de bronz minunat şlefuită.
– Ei, aşa da. Sunt Zeus.
El era, evident. Zeus.
E drept că nu mai avea barbă, ca în vremurile de demult. Văzuse într-o dimineaţă, în urmă cu mai multe secole, un smoc alb, răsărit insidios în mijlocul celorlalte, ca un măr stricat care ameninţa să le spurce şi pe cele din jur. Panicat, îl chemase pe Apollo, zeul comunicării şi şmecheriilor de imagine. Acesta îl privise încruntat, când cu un ochi, când cu celălalt, mormăise ceva de genul „Eu când ţi-am spus... Brandingul e branding... Tu nu şi nu... Acum ai ajuns la vorba mea... Până una-alta, la comunicare... Ehei!... ”, după care îi spuse că nu are altă cale decât să dea barba jos de tot, scoţând în evidenţă trăsăturile de energie ( zoiotes ) şi tinereţe perpetuă ( agerasia ), pe lângă cele de leadership ( anaktoreosis ) şi campion al luptei cu nedreptatea ( dikaiosis ) care îl făcuseră de la bun început rege peste zei. Ah, ce-i mai plăcea lui Apollo să rostogolească pe limbă temenii ăştia tehnici, greu de rostit de nemuritori şi imposibil de priceput de muritori! Oricum, Apollo o fi fost cabotin şi plin de el, dar avea dreptate. După dureroasa operaţiune de îndepărtare a podoabei faciale, îşi privise obrazul proaspăt uns cu nectar şi i se păru că nu îi stă deloc rău. Dimpotrivă, dimpotrivă. Cum era de aşteptat, atunci când ieşi în lume, toţi se grăbiră să îl laude, recunoscându-i, dintr-o privire, perfecţiunea.
Căpătase între timp şi pungi sub ochi, şi o chelie sclipitoare, dar astea nu făceau decât să îi scoată în evidenţă bărbăţia, aşa cum îi spuneau toţi în gura mare. Doar arareori îi treceau prin minte gânduri negre, că poate puţinii care îndrăznesc să îi strige că e bătrân, că e pizmaş şi ceacâr au dreptate, dar gândurile astea îi veneau mai ales dimineaţa, după ce visa urât că îşi pierde tronul din Olimp. Ca şi în dimineaţa asta, scăpa de asemenea năzbâtii ca un autocrat ce se afla: înşfăca flaconul cu ambrozie şi îl ducea la nas cu un gest scurt, tăios; închidea înţelept ochii; inhala hotărât. Aştepta o clipă. Apoi înălţa bărbia şi deschidea ochii falnic, lăsându-se dezmierdat de lumina cerului senin al cărui stăpân necontestat era.
– Ei, aşa da. Sunt Zeus.
Se privi din nou galeş în oglindă, mulţumit de ce vede.
– Haide, haide, avem treabă astăzi. Pulimea trebuie impresionată, să aducă jertfe, să aducă ofrande. Altfel, ce ne-am face? De aia l-am rezolvat eu pe Cronos, de-a ajuns mic, mic, mic şi cu vocea subţire? Ca să ne întoarcem la Haos? Hă, hă, hă!
Îi plăcea să îşi audă şi vocea, tunătoare odinioară când răpăia precum atelajul celui mai greu car de luptă în toiul încleştării cu titanii şi giganţii. Era tunătoare şi acum, chiar dacă uneori suna cam spart după o petrecere campestră mai agitată. Astăzi avea de vizitat lunca râului Eurotas, şi nu se îndoia că laconienii aveau să îi facă o primire triumfală, udată din belşug cu toate licorile care fac nostalgiile mai uşoare, femeile mai frumoase şi viaţa mai plăcută. |
|
|
|
|
|
|
|
|
I-ar fi plăcut să coboare până acolo pe un nor, aşa cum se obişnuise: nimic nu se compară cu un nor când vine vorba de confort şi viteză. Însă, de când grecii descoperiseră viaţa în cetate, nu mai puteai să îi vizitezi oricum. Zeus oftă melancolic, amintindu-şi de vremurile bune, când Prometeu nu furase încă focul sacru, când pulimea crăpa ziua de foame şi noaptea de frig. Eh, ce vremuri! Când se pogora atunci pe pământ aducând un balot de tunici sau câte ceva de mâncare, îl primeau ca pe un adevărat rege. E drept că şi ofrandele erau mai puţine pe atunci, dar cine le dădea, le dădea cu umilinţă, aşa cum se cuvine.
Acum, trebuia să vină cu carul, de i se zdruncinau toate oasele. Mai mult, trebuia să o ia şi pe muiere, pe Hera, fiindcă aşa dădea bine, deşi se plictisea de moarte lângă ea şi ar fi uitat-o bucuros pe la vreo sărbătoare câmpenească. În schimb, trebuia să fie atent, să nu se afişeze prea des pe lângă Silenus.
Lângă acesta din urmă şi-ar fi petrecut toată ziua. Îi plăcea să îl vadă pe piticul mereu ameţit de vin şi beat de devotament cum îşi îndreaptă umerii şi îşi umflă pieptul de fiecare dată când îi adresa o vorbă – orice vorbă –, sau cum vorbea repezit, privindu-l cu coada ochiului să se asigure că ce spune îi este lui pe plac. Uneori, doar ca să se amuze, se încrunta prefăcut, doar ca să îl vadă pe Silenus cum vorbeşte mai repezit, mai ascuţit, cu ochii măriţi, afirmând cu tărie că e albă, după ce cu numai câteva clipe în urmă demonstrase fără putinţă de tăgadă că e neagră. Dar de când îl pusese pe Silenus responsabil peste cămara zeilor, toţi îl detestau, zicând că împarte prea puţin, că păstrează prea mult pentru el şi ai lui, ba aveau obrazul să îi reproşeze şi că e prea slugarnic, deşi Silenus era doar cuviincios de recunoscător faţă de cel căruia îi datora totul. Când se gândea la câte trebuie să îndure din partea pulimii, doar pentru că depindea de ei pentru jertfe şi ofrande, mai că îi venea să îi răpună pe toţi cu trăsnete.
– Haide odată, muiere, zbieră el nemulţumit că Hera nu mai venea, făcându-i să tresară şi pe caii nemuritori înhămaţi la car, dar şi pe Herakles, care îi păzea mereu augusta persoană când părăsea Olimpul. Spaima lor îi provocă o scânteiere de satisfacţie, pe care şi-o ascunse cu grijă în spatele sprâncenelor încruntate şi gurii strâmbe.
Când Hera apăru, în cele din urmă, tăcută ca de obicei şi cu ochii roşii de plâns, nu pierdu nici o clipă. O înşfăcă de braţ şi o împinse în car.
– La revedere, tati! Să ne aduci ceva frumos!
Din prag, fetele lui, Eris şi Hebe, prima scundă şi pufoasă, a doua slăbănoagă şi buzată, îi făceau cu mâna, drăgăstoase. Se bucurau ca nişte gaiţe ori de câte ori le aducea ceva strălucitor, dar ar fi strâmbat din nas şi ar fi plâns că nu le iubeşte dacă le-ar fi adus doar o amărâtă de cununiţă de flori - doar erau fetele lui, şi prin venele lor curgea ichorul lui! Se întoarse din drum şi le sărută părinteşte pe frunte, după care se întoarse la car. Îşi umflă pieptul, îşi puse o mână în şold şi îşi întinse maiestuos cealaltă mână, gesticulând spre tărâmurile muritorilor.
– La Sparta, Herakles! Mână, băiete!
*** |
|
|
|
|
|
Când se apropie de Sparta, văzu că oamenii se adunaseră deja în lunca Eurotasului şi îl aşteptau. În întâmpinarea lui ieşiseră un sobor întreg de oameni de vază în cetate, bărbaţi cu greutate, mândri de caii lor frumoşi, de tunicile lor frumoase tivite cu aur şi mai ales de pântecele lor frumos rotunjite. În fruntea tuturor se afla regele Menelaos. Înăltuţ, rotofei, cu părul tuns scurt, îşi odihnea cuviincios mâinile peste pântecele patriarhal, aşteptându-l politicos. Nu părea nici plictisit de aşteptare, dar nici emoţionat să fie acolo. Zâmbea călduţ şi uşor absent, de parcă şi-ar fi numărat în gând turmele de capre şi i-ar fi fost indiferent dacă o face aici, aşteptându-l pe regele zeilor, în palat primind ambasadori din îndepărtatul Egipt sau în patul conjugal, prefăcându-se că îşi ascultă nevasta care îi vorbea despre cercei fenicieni şi sandale egiptene, despre soţia regelui din Iolcos, care deşi e o slută şi o proastă, primeşte de la bărbatul ei tot ce pofteşte sau despre amantele sfetnicilor lui.
Atitudinea lui Menelaos îl irită uşor pe Zeus în primele clipe, după care regele zeilor îşi dădu seama că un asemenea om, care ştie mereu câte capre are este unul dintre aceia care înţelege aritmeticile subtile, şi anume că dacă dintr-o turmă scazi în chip inteligent 100 de capre, nu va trece mult şi 150 se vor aduna la o altă turmă. Sau 200. Sau poate nu vor fi capre, ci materiale de construcţii sau chiar o vorbă şoptită la momentul oportun, informându-l că stelele se vor alinia în aşa fel încât preţul la vin va fi bun anul viitor. Ori, dacă era genul de om care înţelege asemenea lucruri, era un om pe placul lui Zeus.
Regele zeilor coborî din car şi se duse direct la Menelaos, privindu-l în ochi şi strângându-i mâna viguros. Cu coada ochiului urmări satisfăcut cum toţi cei din jur zâmbesc tâmp şi unsuros, aplecându-se uşor (nu, nu pentru că şi-ar fi păstrat demnitatea în faţa lui, ci pentru că mai mult nu le permitea pântecul!).
Dintr-o dată, privirea lui Zeus fu atrasă de o claie de păr blond care se agita, încercând să iasă din spatele lui Menelaos şi să treacă de puhăvime pentru a ajunge lângă el. O mână rozalie şi plină de inele îndepărtă o şuviţă grea de păr bălai de pe fruntea îngustă şi teşită, dezvăluind doi ochi căprui care îl priveau languros (raţiunea îi spunea lui Zeus că ar fi trebuit să fie albaştri, dar prea puţin conta acum ce îi şoptea aceasta). Ochii olimpianului alunecară de-a lungul nasului drept şi întrucâtva cam scurt, până la buzele subţiate într-un zâmbet larg, încadrat fermecător de linia viguroasă a mandibulei, care părea îndeajuns de puternică pentru a sfărâma nuci.
Femeia, căci femeie era această minunată creatură, izbuti să iasă în faţă şi se opri într-o poză graţioasă, de statuie, contrastând puternic cu posturile strâmbe ale puhavilor lăsaţi în spate, care încercau să mascheze durerea de coaste provocată de o pereche de coate viguroase şi cumplit de ascuţite. Femeia îşi oferi cu vădită mândrie întreaga făptură, trupeşă şi nurlie, abia încăpând în straiul strâmt, spre a fi mângâiată de privirea hulpavă a lui Zeus. Fără să îşi dezlipească privirea de a lui, îi puse în braţe lui Menelaos ghemul de lână şi andrelele din lemn de cedru lăcuit cu care îşi făcuse de lucru până atunci. |
|
|
|
|
|
- Hellena, se recomandă soţia lui Menelaos, toată un zâmbet. Hellena din Sparta, completă ea, stârnind chicoteli din partea celor de faţă.
Zeus clipi şi i se păru că vede printre pleoapele ce stăteau să se atingă cum preafrumosul chip al Helenei se schimonoseşte, azvârlind spre puhăvime săgeţi de ură verde, dar când deschise ochii din nou, se linişti – zâmbetul frumoasei era tot acolo, neclintit.
- Slăvite Zeus, eu împreună cu sfetnicii mei am pregătit o sărbătoare în cinstea venirii tale, interveni Menelaos, trăgând-o cu politeţe pe Hellena în spate, dar continuând să ţină în braţe ghemul de lână şi andrelele acesteia. Vom merge la Pellana, în apropiere. Are să îţi placă.
- Pellana, Pellana, mormăi Zeus, scărpinându-se gânditor în barbă. Acolo unde se fac nişte cârnaţi afumaţi pe cinste, da, îmi amintesc...
Încurcat, Menelaos îl corectă cum putu:
- Măritul Zeus îşi aduce bine aminte, numai că nu e vorba de cârnaţi, ci de brânza de capră afumată. Caşul de Pellana, apreciat peste tot.
- Da, da, asta vroiam să spun. Şi cât de departe e? Deja mi s-a făcut poftă de afumătură...
- Numai o sută de stadii*, Zeus.
Zeus oftă. O sută de stadii în car i se păreau acum mai greu de suportat decât călătoria lunară între sanctuarele lui de la Didyma, în Asia Mică, şi Dodona, în Epir, pe care o făcea din fericire pe un nor pufos. Îl mângâie numai gândul că avea să călătorească în compania frumoasei Hellena.
O privi lung pe aceasta cum se îndreaptă către un car aurit, tras de două iepe albe precum laptele. Când obiectul dorinţei lui îşi aburcă făptura în car, osia tare de stejar uscat pârâi răsunător, ceea ce îi aminti lui Zeus de versurile pe care Muzele i se supuseseră atenţiei spre aprobare, înainte să le picure în urechile rapsozilor:
„mega d’ébrakhe phéginos áxon // bríthosynéi: deinén gar agén theon ándra t’aríston.” **
Zeus se lăsă îmbătat de frumuseţea hexametrului, dar mai abitir de frumuseţea femeii pe care, iată, tocmai o asemuise cu propria lui fiică, Pallas Athena. Deodată, văzu cu uimire că Hellena îi face semn de rămas bun, bătând galeş din pleoape, după care se îndepărtează, mânându-şi carul spre Sparta. Îşi îndreptă privirea mirată spre Menelaos, pregătindu-se să îi ceară o explicaţie, dar regele Spartei i-o luă înainte:
- Soţiei mele nu îi place să se întoarcă la Pellana. Nu îi prieşte aerul de acolo, după câte mi-a spus.
Regele zeilor era pe punctul să obiecteze că şi într-un loc şi în celălalt ar fi mângâiat-o aceleaşi brize, dar Menelaos îi anticipă din nou reacţia, ridicând din umeri în chip de răspuns. |
|
|
|
|
|
Drumul până la Pellana fu lung şi plin de gropi. I se explică politicos că tocmai se reparase cu o săptămână în urmă, în cinstea venirii lui, dar că aşa sunt drumurile – cum dă o ploaie mai zglobie, cum se cască în mijlocul lor gropi care mai de care mai viclene. Nu se putea face nimic în privinţa aceasta.
Veniseră, ce-i drept, nişte meşteri din Egipt care promiseseră să construiască drumuri bune şi rezistente, dar nu puteai să faci treabă cu nişte venetici, care nu ştiau cum merg de fapt lucrurile pe meleagurile aheilor: insistau, de exemplu, să folosească pentru ultimul strat numai piatră de râu lătăreaţă şi frumos şlefuită, când toată lumea ştie că merge şi cu un strat subţirel de pietriş. E drept că îl cam ia apa atunci când dă ploaia, dar poate aici slăvitul Zeus – stăpânul stihiilor – va avea un cuvânt de spus.
Poate va aranja ca vara să cadă pe drum doar câţiva stropi, cât să mai spele praful, şi iarna, dacă se poate, să cadă cel mult o brumă. Dat fiind că un asemenea gest de bunăvoinţă îi va scuti de cheltuieli absurde de întreţinere a drumurilor, ei, oamenii locului, erau mai mult decât dispuşi să îşi arate recunoştinţa prin obişnuitele gesturi de devoţiune.
Zeus căzu iute de acord, deşi în spatele mimicii serioase se amuza deja gândindu-se la câte luni aveau să treacă până când avea să îl mai vadă la faţă pe Aiolos, stăpânul vânturilor, şi că până atunci va fi uitat totul - până şi faptul însuşi că trebuia să intervină pe lângă el în numele unor amărâţi de muritori, ca să nu mai vorbim şi despre detaliile exacte ale cererilor acestora. La urma urmei, ce-i păsa lui de iarnă şi de vară, anotimpuri care nu îi afectau decât pe cei care trăiau mai jos de înălţimile auguste ale Olimpului?! Una nu era precum cealaltă şi la asta se rezuma tot ce îşi dorea el, ca zeu suveran, să ştie. |
|
|
