| |
|
|
|
| |
|
|
|
Când ajunseră în cele din urmă la Pellana, văzu că este aşteptat de o mare de oameni, vite, capre, oi şi câini lăţoşi, ceea ce îi făcu inima să tresalte de bucurie. Chiar dacă nutrea un dispreţ profund pentru muritori – aceste fiinţe bicisnice, supuse stihiilor, sărăciei şi în ultimă instanţă morţii – îl flata popularitatea de care se bucura în rândul lor. Ştia despre sine că este şeful, dar îi făcea plăcere să afle că şi ceilalţi ştiu acest lucru.
Ca şi la Sparta, văzu că este întâmpinat de un sobor de notabilităţi locale. Spre deosebire de omologii lor citadini, cei din Pellana erau mai degrabă vânjoşi decât puhavi: oameni înstăriţi şi care nu duceau lipsă de-ale gurii, dar nu atât de înstăriţi încât să fi uitat ce înseamnă să pui mâna pe topor când ai nevoie de lemne pentru foc sau pe ciomag când urlau lupii pe lângă turmele de oi.
Cel care părea a fi starostele rosti câteva vorbe bolovănoase, urându-i probabil bun venit, şi îi întinse o ploscă, din care Zeus trase un gât fără măcar să clipească. În timp ce simţea tăria încălzindu-i gâtlejul, alţi doi oameni ai locului se apropiară neceremonios şi, spre surprinderea lui, îi aruncară pe umeri o manta miţoasă de cioban şi îi puseră pe cap un petasos, o pălărie cu boruri largi, aspră şi duhnind a ţap. Mâinile celor care îl atingeau erau aspre şi noduroase precum stejarul de munte, şi se vădeau a fi mai obişnuite cu mutatul sacilor şi ciuberelor dintr-o parte într-alta decât cu aranjarea elegantă a straielor unui rege peste zei şi oameni deopotrivă. În mintea lui Zeus se treziră amintiri neplăcute despre luptele din tinereţe cu giganţii, ceea ce îl făcu să se înfioreze şi îşi dorească să nu îşi fi părăsit palatul de pe Olimp. Starostele se dădu la o parte şi îi arătă lui Zeus câteva capre adunate în spatele lui, invitându-l parcă să facă ceva. Pierdut, Zeus se uită implorator spre Menelaos, care îi şopti:
- Aiglanor, cel mai înstărit cioban din partea locului, te roagă să mulgi o capră. Simbolic, pentru a asigura belşugul.
Cum expresia nedumerită nu dispărea de pe chipul lui Zeus, Menelaos continuă:
- Superstiţii de-ale prostimii, dar ce să îi faci? Aşa sunt oamenii de pe aici. Au să se bucure dacă le faci pe plac... Ştii cum e, e bine ca oamenii să fie mulţumiţi dacă asta nu ne costă prea mult...
Zeus se îndreptă nesigur spre turma de capre, ochind-o pe cea mai apropiată. Încerca să îşi amintească cum trebuie făcut ca să ajungi la ugerul patrupedului. E drept că pe când era un ţânc se hrănise cu laptele Amaltheei, capra cea blândă din insula Creta, dar de atunci trecuseră atâtea veacuri! De atunci aproape că uitase şi cum arată un uger de capră, iar prostimea se aştepta ca el să mai ţină minte şi cum se mulge. Nu îl ajuta cu nimic faptul că un tinerel îi răcnea în ureche ceea ce probabil ar fi trebuit să fie un cântec păstoresc.
Se opri în faţa caprei. Era neagră cu un smoc alb pe frunte, avea coarnele curbate şi un clopoţel de bronz atârnat de gât. Îl privea oarecum mirată cu ochii mari, de un verde îndoielnic, şi mesteca intermitent. Zeus o prinse cu o mână de coarne, iar cu cealaltă încercă să ajungă la uger, pipăind-o timid pe sub burtă. Simţurile lui fine erau izbite din toate direcţiile de senzaţii neplăcute: pe piele simţea cum i se scurge sudoarea provocată de mantaua prea groasă, nasul îi dădea de ştire că duhoarea căprească e de neîndurat, ochii îi lăcrimau, iar urechile aproape că refuzau să îl informeze că de jur împrejur se auzeau chicoteli înfundate. În cele din urmă, degetele nu mai putură să refuze evidenţa: ceea ce pipăiau nu era în nici un caz un uger. În privirea patrupedului păreau să se lupte indignarea şi deliciul, de parcă nu s-ar fi hotărât dacă vrea să pună capăt acestei experienţe neaşteptate sau dimpotrivă, să o lase să continue. În cele din urmă, simţul demnităţii câştigă bătălia şi ţapul se smuci din mâna lui Zeus şi se îndepărtă grăbit, flatulând abundent în semn de dispreţ, chiar dacă îşi întoarse o clipă capul cu o expresie de nostalgie.
Oamenii locului râdeau în hohote. Menelaos îi făcu cu ochiul, lăudându-l pentru această glumă deosebit de reuşită. Zeus se năpusti asupra acestei portiţe de ieşire din penibilul situaţiei şi hohoti alături de toţi ceilalţi, de parcă ar fi confundat intenţionat ţapul cu o capră, doar spre a-i amuza pe muritori.
Trecu absent prin celelalte momente ale zilei, mulgând stângaci o capră – ajutat din plin de data aceasta de către Aiglanor –, mângâie pe creştet copii mari şi mici, frumoşi şi urâţi, strânse mâini de truditori şi trase harnic la măsea de fiecare dată când i se întindea o ploscă.
La sfârşitul zilei, când ajunse în palatul său din Olimp, se prăbuşi în pat şi se cufundă într-un somn agitat, în timpul căruia se făcea că e un ţap şi că Hellena îl duce cu vorbe dulci spre a fi sacrificat pe un altar în formă de cub de către un preot fără chip, cu haina murdară şi peticită, în vreme de toţi urmaşii lui stăteau de jur împrejur, privindu-l hulpav şi aşteptând nerăbdători să se înfrupte din trupul lui ciopârţit. |
|
|
|
|
|
|
|
|
Capitolul 2: Iubire să fie, dacă altceva nu se poate...
Zeus se trezi acoperit de sudori, cotropit de pofte şi de spaime.
Hellena îi punea simţurile pe foc. Încă nedesprins cu totul din mrejele somnului, îşi închipuia cu voluptate că îi atinge făptura trupeşă, că îşi lasă fruntea peste pieptul ei plin şi îşi ridică apoi ochii umezi pentru a-i sorbi din priviri chipul.
Dar chipul ei era boţit de un zâmbet dispreţuitor, iar ochii căprui îi scăpărau cu flăcărui de chihlimbar, precum ochii lui Typhon, monstrul pe care îl răpusese în urmă cu multe milenii şi pe care îl ştia încă prizonier sub muntele Etna. Pe şira spinării îi trecu un fior de gheaţă când îşi aminti de profeţia că unul dintre urmaşii lui avea să îl ducă la pieire. Oare Hellena avea să îi dăruiască acest urmaş sau era ea însăşi instrumentul pieirii lui?
Gândul acesta îl chinuia cel mai tare, pentru că îi stârnea orgoliul de vânător, dar în acelaşi timp îl făcea să se simtă vulnerabil precum o gâză prinsă în pânza ţesută cu iscusinţă şi vicleşug de un păianjen.
Nedumerit de propriile simţiri, Zeus se trezi de-a binelea. Îşi dădu seama cu dezamăgire că se află în patul conjugal, iar alături de el doarme nevastă-sa, Hera, făcută covrig, încercând să se apere în somn de amintirea zilei precedente, când el o ignorase complet şi o lăsase pe mâna gazdelor, care o îmbrăcaseră ca pe o sperietoare de ciori şi o puseseră să danseze de mână cu alte femei îmbrăcate la fel, şi asta pentru ca în anul care venea oile să aibă miei, caprele iezi şi nevestele plozi.
Zeus îşi privi nevasta cu dispreţ suveran. Nu mai era ce fusese. În timp ce el însuşi rămăsese verde ca un brad de munte, cu ea mileniile fuseseră mai puţin îngăduitoare. Nici nu se compara cu Hellena.
Aprins de dor, Zeus se hotărî că nu mai poate aştepta până la răsăritul soarelui. Trebuia să o vadă pe Hellena. Acum.
***
Cocoţat pe o cracă uscată, Zeus se admiră când cu un ochi, când cu celălalt. Îi plăcea penajul pe care îl alesese: auriu cu tente arămii. Era mândru mai ales de penele din coadă, arcuite ca nişte seceri şi late ca nişte rame de triremă.
Alesese să se arate pe pământ preschimbat într-un cocoş. Nu ştia de unde îi venise ideea asta. Probabil că se plictisise de înfăţişarea de vultur. Bătu ţanţoş din aripi şi se avântă înspre fereastra ce dădea spre iatacul Hellenei. |
|
|
