| |
|
|
|
| |
|
|
|
Prima scrisoare
Mă trezesc uneori, în plină noapte, şi sunt plină de întrebări. În mine sălăluiesc frica şi noaptea şi întrebările, şi mi se face teamă că o să înnebunesc.
Dimineţile sunt cu atât mai grele, cu cât faptul că nu te văd îmi agravează durerea de cap şi schimbările rapide de stare. Dorul acut de tine se naşte în mine, şi mă macină, vărs cafeaua pe jos, mă tai cu vârful cuţitului şi alunesc pe sucul vărsat pe gresie. Toate astea, şi durerea de cap, şi telefonul care suna în continuu, şi câinele care-mi linge lacrimile şi mă trage de poala cămăşii tale… Totul alunecă într-un gol negru şi adânc, capul mă doare un pic mai tare, probabil din cauza loviturii, câinele se cocoloşeşte mai tare în mine, alarma sună…
… Şi e iar dimineaţă.
Visele astea le am zilnic. Visez că mă trezesc, fără tine, ca de obicei, vântul îmi bate prin aşternut şi câinele meu o ia razna fără tine.
Mă duc iar scârbită la serviciu, să-mi văd colegii cu iq-ul sub zero. Ţip iarăşi la şef, căci deh, e mai incompetent ca mine. Mă enervează femeia de serviciu, pentru că iar n-a pus hârtie la baie. Şi vin acasă. Merg cu metroul, în duhoarea de transpiraţie şi manele, între creiere încinse de modă şi spirite revoluţionare, împărţită de străini cu o cafea pe fugă şi o privire de moment.
Paul, câteodată visez că mă întalnesc cu tine, întâmplător, la magazinul din colţ. Fără să ştii că stau aici, fără să ştiu că stai aici. Providenţa. Şi ne vedem, şi ne privim, muţi, fără regrete şi reproşuri, cu 2 baghete în mână. Tu ai, ca de obicei, ciuperci în mână, şi asta îmi stârneşte zâmbetul. Te uiţi un pic ciudat la mine, şi apoi zâmbeşti, oarecum fericit, oarecum încruntat, iar eu râd că ai iarăşi şireturile desfăcute. Apoi vine prietena ta – e blondă, e slabă, are sânii mari şi fund perfect. Eu mă fac mică şi plec, şi a doua zi mă mut din cartier.
De aceea mă mut mereu. Te caut, Paul. Şi nu ştiu unde eşti.
A doua scrisoare
Nopţile mele sunt agitate. Calmantele nu mă mai ajută, câinele nu-mi ţine de cald şi-mi vine uneori să urlu de singurătate. Maică-mii i-e frică să nu vină cineva peste mine, să nu păţesc ceva, dar cred că nu înţelege că pe beţivi şi pe nebuni îi ocroteşte Dumnezeu.
Uneori visez că mor. De multe ori, mor pentru că aşa am vrut eu.
Astăzi vorbeam cu tine, Paule, în vis. Şi te uitai un pic blând, un pic cretin la mine, aveai un zâmbet ciudat şi nu înţelegeam ce-mi spuneai. Ceva de un calculator sau un procesor (nu sunt unul şi acelaşi?), iar eu nu reuşeam să te urmăresc. Apoi se făcea că eram însărcinată, iar când ţi-am zis, te-ai bucurat foarte tare. Eram şi eu în al nouălea cer de bucurie, şi am invitat toate rudele, să ne ajute să decorăm.
Şi când eram cu toţii, în sufragerie, am deschis geamul larg, m-am urcat pe pervaz... Nimeni nu mă băga în seamă. Mi-am privit şoşonii de femeie însărcinată – aşa se cuvine, nu? – şi am sărit.
Am aterizat ca un glonte (gloanţele aterizează?), direct în picioare, şi am simţit cum capul meu s-a unit brusc cu picioarele.
Noapte bună, Paul. Oriunde ai fi, dă-mi un semn. |
|
|
|
|
|
|
|
|
A treia scrisoare
E frig. E al dracului de frig. Mi-am făcut un ceai, şi l-am tras mai aproape pe Bobo. Mârâie, plăcut surprins de faptul că-l bag în seamă, şi s-a întins lângă mine. E cald şi moale, exact aşa cum ar fi trebuit să fie un căţel, şi ceaiul are gust de vanilie.
M-am încălţat cu şosetele tale, şi am tras pe mine ploverul tău. S-a făcut un pic mai cald, şi mi s-au înroşit obrajii. Aburii ceaiului îmi vin pe faţă, şi mi se pare că mă învigorează. Bobo e un dulce, şi-mi linge obrajii, de-acum încălziţi de la ceai. Mi-e atât de dor de tine, mă doare pieptul şi nu-mi dau seama dacă e din cauza răcelii, sau din cauză că nu mai eşti.
Mi-am dat seama că nu am zahăr în ceai, şi trebuie să-l scutur pe Bobo de pe mine. Merg uşor, abia calc în şosetele tale, şi fac gălăgie deloc. Ploverul tău stă un pic departe de mine, dar e destul de moale şi pufos, şi se compensează cu asta, nu? În fond, tot de aia îţi plăcea şi ţie. Am găsit lângă zahăr o sticluţă ciudată. Nici nu ştiu când şi de ce a ajuns acolo, cred că unul din noi a pus-o din greşeală. E otrava aceea pentru gândaci. Mai ţii minte când am luat-o, şi nu dădeai cu ea prin casă, doar ca să râzi de mine şi să vezi cum mă supăr? Ai plecat. Otrava a rămas. În ceai e tot dulce. E aproape plină – căci n-am avut noi mulţi gândaci de omorât. Ceaiul îmi tremură în mână, totul e ca într-o pâclă densă. Bobo latră la mine, şi n-am timp să-l liniştesc... Bobo, nu mai linge din st...
Adio, Paul. Mă întreb pe unde eşti, a câta oară pe ziua de azi? |
|
|
